I. Situația de fapt, pe scurt
La data de 2 octombrie 2015 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, funcționar public, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 1 București, context în care la 16 octombrie 2015 s-a dispus suspendarea de drept a raportului de serviciu, pe perioada trimiterii în judecată
La data de 30 martie 2017 s-a dispus în mod definitiv achitarea sa în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută în art. 297 alin. (1) din Codul penal.
În cadrul acțiunii formulate în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, la data de 1 noiembrie 2018, s-a admis cererea funcționarului public (reclamant) și s-a dispus obligarea angajatorului să recunoască reclamantului drept vechime în muncă, vechime în specialitate și vechime în funcția publică perioada cuprinsă între 17 octombrie 2015 și 10 mai 2017, cât a fost suspendat de drept raportul de serviciu al acestuia, precum și să îi acorde concediul de odihnă aferent respectivei perioade.
Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, cât și art. 52 alin. (2) din Codul muncii, care reglementează obligația angajatorului de a înlătura prejudiciul cauzat angajatului (salariat ori funcționar public), pe perioada suspendării de drept a raporturilor de muncă, ca urmare a cercetării penale a angajatului în urma căreia însă nu s-a dispus tragerea la răspundere penală a acestuia, iar prin reglementarea acestei obligații, legiuitorul a realizat în fapt o transpunere în drept a principiului restitutio in integrum în scopul de a înlătura pagubele materiale cauzate salariatului aflat într-o astfel de situație.
S-a apreciat totodată că prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 nu se pot interpreta ca excluzând din sfera „drepturile salariale aferente perioadei de suspendare” recunoașterea acestei perioade ca vechime în muncă, vechime în specialitatea studiilor și vechime în funcția publică, întrucât o asemenea recunoaștere influențează în mod direct drepturile salariale ale funcționarului public, în condițiile în care încadrarea în clasa de salarizare, grad profesional ori coeficient de ierarhizare se realizează și în funcție de respectivele vechimi, iar excluderea din calculul acestor vechimi a perioadei cât a fost suspendat de drept raportul de serviciu al acestuia, ar însemna ca și în situația în care funcționarul public a fost achitat, spre exemplu, fără nicio o culpă, acesta să sufere prejudicii rezultate din neîncadrarea sa corespunzătoare în funcție, cu consecințe directe asupra stabilirii nivelului de salarizare de care ar fi putut beneficia în perioada respectivă, dacă raporturile de serviciu nu ar fi fost suspendate de drept.
În plus, s-a considerat că din aceeași perspectivă trebuie privit și dreptul funcționarului public de a beneficia de concediul de odihnă aferent perioadei în care i-a fost suspendat de drept raportul de serviciu, optica legiuitorului fiind aceea ca funcționarul public aflat în situația reglementată de art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 să fie tratat ca și când în perioada suspendării de drept a raporturilor sale de serviciu ar fi desfășurat efectiv activitatea aferentă funcției publice ocupate.
II. Sesizarea Î.C.C.J. în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile
În cadrul soluționării recursului declarant de recurenții-pârâți, Curtea de Apel București a admis cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea unei chestiuni de drept vizând:
„Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în sensul de a se stabili semnificația sintagmei de «drepturi salariale», respectiv:
(1) dacă prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii;
(2) în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă prin sintagma «și celelalte drepturi» din cuprinsul art. 52 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii se înțelege sau nu și «vechimea în muncă», «vechimea în specialitate», «vechimea în funcția publică», «concediul de odihnă».”
Înalta Curte de Casație și Justiție deși a respins ca inadmisibilă sesizarea Curții de Apel Bucureși prin Decizia nr. 38 din 18 mai 2020 (M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020) a antamat în cuprinsul deciziei următoarele chestiuni:
- Lipsa unei practici judiciare relevante pentru chestiunea de drept analizată, întrucât instanțele naționale nu s-au confruntat cu problema de drept în discuție, iar punctele de vedere teoretice sunt diferite.
- Posibilitatea unei completări cu prevederile din legislația muncii a oricăror dispoziții din Legea nr. 188/1999 este reglementată prin dispozițiile art. 117 din lege, în care se prevăd și condițiile unei astfel de completări, respectiv în urma unei verificări a măsurii în care aceste dispoziții nu contravin normelor din legislația specifică funcției publice.
- În cauză, criticile principale aduse de titularul sesizării vizează greșita aplicare a dispozițiilor generale din legislația muncii, cu ignorarea dispozițiilor speciale, în sensul unei incidențe în cauză a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, care reglementează vechimea în funcție publică, a art. 3 lit. l) din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008, iar în ce privește concediul de odihnă, pe perioada suspendării, a art. 35 din Legea nr. 188/1999 și a art. 4 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, norme legale care nu au format însă obiectul sesizării, în vederea unei interpretări pe calea hotărârii prealabile.
Soluție disponibilă aici
