I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 și § 3 lit. c) din Convenție invocată de reclamant, întrucât s-ar fi dispus condamnarea sa întemeiată pe declarații făcute la puțin timp în urma interpelării sale de către poliție și fără asistența efectivă a unui avocat, Curtea a reținut, în esență, că:

  • Niciun element din dosar nu indică faptul că reclamantul fusese informat la data primei sale declarații (supra, pct. 8) despre dreptul de a fi asistat de un avocat sau că reclamantul ar fi renunțat să se prevaleze de acesta (a se vedea în acest sens Ahmet Engin Șatır împotriva Turciei, nr. 17.879/04, pct. 54, 1 decembrie 2009, și, a contrario, Diriöz împotriva Turciei, nr. 38.560/04, pct. 33-35, 31 mai 2012). (par. 33)
  • Existența unei restricții în privința accesului la asistență juridică, ca drept general și obligatoriu, decurgând din lege, nu poate să scutească autoritățile naționale de a efectua o evaluare individuală și circumstanțiată a eventualelor „motive imperative” care justificau respectiva restricție (Beuze, citată anterior, pct. 142). (par. 35)
  • Curtea nu a identificat niciun element care să arate o vulnerabilitate deosebită a reclamantului sau o anumită constrângere exercitată asupra sa pe durata arestării preventive. (par. 37)
  • Cu privire la natura declarației în litigiu, Curtea observă că, deși aceasta nu era în mod clar autoincriminatoare și deși nu a fost retractată, nu este mai puțin adevărat că reclamantul a dat în fața anchetatorilor o declarație circumstanțiată, importantă, prin care recunoștea că se aflase la locul faptei cu scopul de a recupera componente din cupru de la aparatele de aer condiționat (supra, pct. 8). Privitor la folosirea probelor de către instanțele interne, având în vedere constatările făcute de acestea (supra, pct. 18 și 22), Curtea consideră că respectiva declarație face parte integrantă din probele pe care se întemeia condamnarea reclamantului pentru capătul de acuzare reținut împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, Beuze, citată anterior, pct. 186) și că a afectat vădit poziția persoanei în cauză în mod substanțial în procedură (a se vedea, mutatis mutandis, Olivieri împotriva Franței, nr. 62.313/12, pct. 37, 11 iulie 2019). (par. 38)
  • Curtea observă că condamnarea reclamantului se întemeia și pe procesul-verbal întocmit în urma cercetărilor efectuate la fața locului (supra, pct. 18), care corobora, potrivit instanțelor interne, declarațiile martorilor D.T.C. și M.J. (supra, pct. 10 și 11), pe care reclamantul nu a putut să îi interogheze și nici nu a putut solicita audierea lor pe durata procedurii (a se vedea, a contrario și mutatis mutandis, Bloise împotriva Franței, nr. 30.828/13, pct. 58, 11 iulie 2019, unde instanțele naționale au întemeiat condamnarea exclusiv pe alte elemente decât afirmațiile reclamantului din timpul reținerii).” (par. 40)
  • Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că Guvernul nu a explicat în mod convingător de ce, cu titlu excepțional și având în vedere circumstanțele cauzei, restricționarea accesului la asistență juridică nu a încălcat în mod iremediabil caracterul echitabil global al procesului (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 36). În opinia Curții, procedura penală împotriva reclamantului, în ansamblul său, nu a permis remedierea deficienței procedurale apărute în faza care a precedat procesul, care se referă în special la dreptul de a beneficia de prezența fizică a unui avocat pe durata declarației date de reclamant la 13 noiembrie 2011, la ora 22,30, și la notificarea dreptului de a păstra tăcerea [a se vedea, mutatis mutandis, Beuze citată anterior, pct. 193-194, și K.C. împotriva României (Comitet), nr. 45.060, pct. 41-48, 30 octombrie 2018].” (par. 42)

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 și 3 lit. d) din Convenție

Reclamantul se plânge că a fost condamnat pe baza declarațiilor date de martorii D.T.C. și M.J. în cursul urmăririi penale fără a fi avut ocazia de a interoga respectivii martori ori de a vedea instanța făcând acest lucru. În acest sens, denunță încălcarea art. 6 § 1 și 3 lit. d) din Convenție. (par. 44)

Ținând seama de constatarea sa în acest sens cu privire la analiza din perspectiva art. 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenție (supra, pct. 40-41), Curtea apreciază că acest capăt de cerere trebuie să fie considerat admisibil, nefiind necesar să examineze dacă în prezenta cauză a existat o încălcare a dispoziției invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Harun Gürbüz împotriva Turciei, nr. 68.556/10, pct. 88-89, 30 iulie 2019). (par. 45)

Text integral

Deschide chat
Aveți nevoie de ajutor?
Bună 👋
Cu ce vă pot ajuta?