Motivarea Curții

Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalitățile de aplicare a art. 6 din Convenție, cu privire la procedurile în apel, pe care le-a reamintit în Cauza Găitănaru împotriva României (pct. 26-28, 26 iunie 2012; a se vedea, de asemenea, Flueraș împotriva României, nr. 17.520/04, pct. 53-55, 9 aprilie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, pct. 33-35, 15 septembrie 2015).

În speță, aceasta observă că Guvernul nu a contestat faptul că Înalta Curte și-a fundamentat hotărârea pe probele din declarațiile lui P.J. și ale altor martori interogați de parchet și de instanța de prim grad. Guvernul contestă numai valoarea probatorie a acestor mărturii și susține că înscrisurile au fost cele care au stat la baza convingerii judecătorilor Înaltei Curți (supra, pct. 31).

Curtea nu își poate exprima punctul de vedere cu privire la ierarhia probelor sau la valoarea lor probatorie. Reamintește că, în principiu, le revine instanțelor naționale sarcina de a aprecia probele administrate de acestea [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I].

În speță, este suficient să constate că Înalta Curte s-a prevalat de posibilitatea oferită de legea internă de a examina din nou mărturiile pentru a se pronunța asupra vinovăției părții interesate (supra, pct. 15). Reiese, astfel, clar din motivația deciziei din 13 februarie 2013 că aceste mărturii, în special cele ale lui P.J., P.D.R. și L.D., au contribuit în mod semnificativ la formarea convingerii judecătorilor Înaltei Curți. Or, tocmai aceste mărturii i-au determinat pe judecătorii din prima instanță să se îndoiască suficient de temeinicia acuzației, astfel încât să decidă achitarea persoanei în cauză de acuzația de luare de mită (supra, pct. 16 și 17).

Prin urmare, Curtea apreciază că Înalta Curte ar fi trebuit să aibă în vedere necesitatea unei noi audieri a martorilor respectivi, cu atât mai mult cu cât s-a pronunțat asupra caracterului credibil al mărturiilor. Într-adevăr, instanța a dat întâietate declarațiilor făcute de martori în fața procurorului, considerându-le mai credibile decât pe cele pe care aceștia le-au dat în fața primei instanțe (supra, pct. 17), deși martorii făcuseră cunoscute presiunile exercitate de parchet asupra lor pentru a-i determina să depună mărturie împotriva reclamantului (supra, pct. 8).

Curtea reamintește, în acest context, că cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la vinovăția sau nevinovăția unui inculpat trebuie, în principiu, să fie în măsură să asculte martorii personal și să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea credibilității unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi dusă la bun sfârșit prin simpla citire a declarațiilor scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011). Desigur, există cazuri în care este imposibilă ascultarea martorului de către instanță, de exemplu, dacă persoana în cauză a decedat sau atunci când este vorba de respectarea dreptului acesteia de a nu se autoincrimina [Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, pct. 86, 5 decembrie 2002, și Dan, citată anterior, pct. 33]. Însă nu acesta a fost cazul în speță.

Având în vedere aceste elemente, Curtea apreciază că în speță omisiunea Înaltei Curți de a audia martorii înainte de a-l declara pe reclamant vinovat de luare de mită i-a restrâns semnificativ dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004, Dan, citată anterior, pct. 31-35, și Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46.182/08, pct. 36-44, 5 iulie 2016).

Text integral

Deschide chat
Aveți nevoie de ajutor?
Bună 👋
Cu ce vă pot ajuta?