Art. 5 §§ 1 și 1 c) • Nelegalitatea continuării arestului preventiv, întrerupt pentru executarea unei pedepse cu închisoarea pentru alte infracțiuni, în absența unui temei juridic clar în legislația națională. • Nicio notificare promptă a hotărârii care prevede transformarea pedepsei cu închisoarea în pedeapsă pecuniară și întreruperea arestului preventiv • Reclamantul nu a avut ocazia să-și declare imediat intenția de a ispăși pedeapsa închisorii și de a plăti suma astfel încât să nu întrerupă arestul • Incertitudini cu privire la temeiul juridic și motivele arestului său • Protecție insuficientă a autorităților naționale împotriva arbitrariului.
a) Aprecierile Curții
Aplicarea principiilor în speță
39. Pentru a decide dacă, în acest caz, ținerea în arest a reclamantului, între 30 martie 2015 (data sfârșitului perioadei inițiale de șase luni prevăzute la articolul 287 § 1 din Codul de procedură penală) și 16 septembrie 2015 (data deciziei Camerei Preliminare prin care s-a dispus reținerea continuă), a fost efectuată „conform mijloacelor legale” și nu a fost arbitrară, Curtea consideră oportun să reamintească pe scurt faptele cauzei.
40. Astfel, Curtea constată că reclamantul a fost reținut și plasat în arest preventiv la 30 septembrie 2014 (în temeiul unui mandat din 6 octombrie 2014). La 12 decembrie 2014, arestul preventiv a fost întrerupt, astfel încât reclamantul să poată executa o pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru alte infracțiuni din data de 10 martie 2011. Condamnat in absentia la această dată din urmă, reclamantul nu a fost informat de hotărârea de condamnare decât pe 3 decembrie 2014 și a făcut apel împotriva acesteia la 4 decembrie 2014. Apelul reclamantului fiind admis, acesta a fost eliberat la 5 mai 2015, însă numai fictiv pentru că a fost ținut în arest în temeiul mandatului de arestare din 6 octombrie 2014, executarea căruia fusese suspendată la 12 decembrie 2016. La 16 septembrie 2015, camera preliminară a respins obiecțiile reclamantului cu privire la legalitatea reținerii sale și a dispus continuarea arestului. Reclamantul a fost ținut în detenție în temeiul mandatului menționat anterior până la 8 ianuarie 2016.
41. În plus, Curtea constată că, în conformitate cu legislația internă relevantă, în cazul unei coincidențe între perioada arestului preventiv și cea a executării unei pedepse cu închisoarea pronunțată pentru o infracțiune diferită de cea pentru care există arest preventiv, perioada de executare a pedepsei cu închisoarea nu se consideră o perioadă de arest preventiv. Singura excepție de la acest principiu este cazul prevăzut la articolul 3 § 10 din Legea nr. 2408/1996. În acest caz, atunci când este vorba de executarea simultană a unei pedepse cu închisoarea transformată în pedeapsă pecuniară și de arest preventiv, procurorul responsabil cu această executare trebuie să solicite deținutului o declarație scrisă cu privire la intenția sa de plată în ceea ce privește suma rezultată din conversia pedepsei cu închisoarea. Această declarație trebuie făcută atunci când deținutului i se comunică decizia de conversie a pedepsei. În cazul în care acesta din urmă declară că nu va plăti suma pedepsei pecuniare, arestul preventiv este întrerupt și se consideră că deținutul execută pedeapsa cu închisoarea. Pe de altă parte, arestul preventiv nu este întrerupt dacă deținutul declară că dorește să plătească și plătește efectiv suma necesară.
42. Prin urmare, este evident că luarea în considerare a executării unei pedepse cu închisoarea la calcularea duratei arestului preventiv poate avea o influență asupra unei posibile eliberări a deținutului. Acesta ar fi fost cazul reclamantului, care ar fi fost eliberat la 5 mai 2015 în loc de 8 ianuarie 2016. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă procedura prevăzută de legislația internă a fost respectată în prezenta cauză.
43. Cu toate acestea, Curtea a menționat că hotărârea de condamnare din 10 martie 2011, care prevedea conversia pedepsei cu închisoarea într-o pedeapsă pecuniară, a fost adusă la cunoștința reclamantului doar la 3 decembrie 2014, când acesta era în arestul Direcției Generale de Poliție din Salonic. În plus, nu reiese din dosar, și nici Guvernul nu susține acest lucru, că reclamantul a fost informat în mod formal și într-un termen rezonabil de către autorități că perioada arestării sale preventive a fost întreruptă pentru a începe executarea pedepsei cu închisoarea. Potrivit reclamantului, el nu a aflat despre acest lucru decât la 4 februarie 2015, când a solicitat un certificat de detenție din închisoarea Diavata.
44. Chiar presupunând că reclamantul ar fi putut ști la datele la care a aflat de condamnare sau la care a făcut apel, adică la 3 sau 4 decembrie 2014, că a trebuit să își declare intenția de a ispăși sau nu pedeapsa cu închisoarea, conform prevederilor articolului 3 § 10 din Legea nr. 2408/1996, acest lucru nu reiese din dosar și nici Guvernul nu a declarat că procurorul l-a invitat să facă acest demers, fie el oral, fie în scris.
45. În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia răscumpărarea pedepsei trebuie să aibă loc imediat și într-o singură tranșă, Curtea a menționat că termenul de care a dispus reclamantul a fost foarte scurt deoarece la 12 decembrie 2014 arestul preventiv fusese deja întrerupt.
46. În acest sens, Curtea consideră că factorul care trebuie să determine disponibilitatea deținutului de a-și îndeplini obligația de a-și răscumpăra pedeapsa cu închisoarea trebuie să depindă de cele trei criterii de care instanțele trebuie să țină cont în mod explicit: notificarea promptă a hotărârii care prevede conversia unei pedepse cu închisoarea într-o pedeapsă pecuniară; declarația expresă a deținutului, la invitația expresă a autorităților, cum că intenționează să plătească suma necesară pentru a nu întrerupe executarea arestului preventiv; plata sumei într-un termen rezonabil și conform termenelor stabilite în avans.
47. Curtea reiterează faptul că principiul securității juridice în materie de arest preventiv riscă să fie compromis în cazul în care instanțele naționale aplică legislația internă în așa fel încât să amâne nejustificat eliberarea persoanei în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Tsitsiriggos împotriva Greciei, nr. 29747 / 09, § 55, 17 ianuarie 2012).
48. În plus, Curtea își reamintește jurisprudența conform căreia un arest care are loc în virtutea unei hotărâri de condamnare pronunțată într-o anumită procedură este dedusă din perioada de arest preventiv dispusă într-o altă procedură numai atunci când există o legătură de cauzalitate între privarea de libertate în urma condamnării reclamantului și cea impusă prin arestul preventiv (Dervishi împotriva Croației, nr. 67341/10, § 125, 23 septembrie 2012 și Selahattin Demirtaș împotriva Turciei (nr. 2) [GC ], nr.14305 / 17, § 296, 22 decembrie 2020). Cu toate acestea, în speță, o astfel de legătură de cauzalitate nu există, pedeapsa cu închisoarea pronunțată la 10 martie 2011 fiind aplicată reclamantului pentru alte infracțiuni (a se vedea punctele 6 și 40 de mai sus) decât cele pentru care a fost arestat preventiv (a se vedea paragraful 5 de mai sus).
49. Luând în considerare considerațiile menționate anterior și în circumstanțele specifice ale speței, Curtea consideră că între 30 martie 2015 (data expirării perioadei de șase luni prevăzute la articolul 287 din Codul de procedură penală) și 16 septembrie 2015, reținerea reclamantului nu avea un temei juridic clar în legislația națională pentru ca aceasta să fie considerată a fi în conformitate cu articolul 5 § 1 (c) din convenție. Această situație l-a lăsat pe reclamant într-o stare de incertitudine cu privire la temeiul juridic și motivele reținerii sale. În aceste condiții, Curtea consideră că autoritățile judiciare nu i-au oferit reclamantului o protecție suficientă împotriva arbitrariului, ceea ce constituie un element esențial al legalității reținerii în sensul articolului 5 § 1 (c) (Tsitsiriggos, citată mai sus, § 58).
50. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție. (…)
b) Aprecierile Curții
Aplicarea principiilor în speță
56. În această speță, Curtea constată că reclamantul a întocmit obiecțiile la 8 mai 2015. Închisoarea Diavata a transmis aceste obiecții procurorului de pe lângă Curtea de Apel Salonic la data de 11 mai 2015. Propunerea procurorului cu privire la aceste obiecții, adusă în atenția camerei preliminare a curții de apel, i-a fost trimisă la 4 septembrie 2015. Deliberarea cu privire la aceasta a avut loc la 16 septembrie 2015 și decizia a fost luată în aceeași zi. Prin urmare, Curtea constată că procedura a durat patru luni și opt zile.
57. Nu pare că reclamantul a contribuit la durata procedurii în fața acestei instanțe. Curtea a mai menționat că procedura nu a fost complexă din punct de vedere juridic sau de fapt: se ridică o singură întrebare, aceea dacă arestul preventiv al reclamantului a fost sau nu întrerupt. Prin urmare, Curtea consideră că prezenta cauză trebuie distinsă de cazul Ilnseher, menționat mai sus.
58. Curtea concluzionează apoi că procedura din fața Camerei Preliminare a Curții de Apel nu a îndeplinit cerința de celeritate având în vedere circumstanțele cazului.
59. În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție în acest sens. (…)
