Art. 5 § 3 • Rezonabilitatea arestului preventiv • Eșecul instanțelor naționale în a furniza motive „relevante” și „suficiente” care să justifice prelungirea arestului preventiv. Art. 18 (+ Art. 5 § 3) • Limitări în scopuri neautorizate • Arestul preventiv al activiștilor opoziției, cu scopul ulterior și predominant de a le aplica pedepse și de a-i reduce la tăcere pentru implicarea lor activă în demonstrații anti-guvernamentale.
1. Aprecierea Curții
(…) 56. Curtea face trimitere la principiile generale stabilite în jurisprudența sa și enunțate în hotărârea Buzadji împotriva Republicii Moldova [GC] (nr. 23755/07, §§ 84-91, 5 iulie 2016), care sunt în aceeași măsură pertinente pentru cazul de față.
57. În ceea ce privește perioada care trebuie luată în considerare, în sensul articolului 5 § 3, Curtea constată că această perioadă a început la data de 7 martie 2013, când reclamanții au fost arestați, și s-a încheiat la data de 6 mai 2014, atunci când Curtea pentru crime grave din Baku i-a condamnat. Astfel, reclamanții au fost amândoi arestați preventiv timp de un an, o lună și douăzeci și nouă de zile în total.
58. Curtea constată că arestarea preventivă a reclamanților a fost prelungită printr-o serie de decizii pronunțate de către Tribunalul Districtual din Nasimi și Curtea de Apel din Baku, care au respins, de asemenea, cererile reclamanților de a fi plasați sub arest la domiciliu (a se vedea paragrafele 17-24 și 26-35 de mai sus). În acest sens, Curtea observă că atât Tribunalul de Primă Instanță, cât și instanța judecătorească sesizată cu calea de atac au folosit un model standard. În special, instanțele naționale s-au limitat la repetarea unui număr de temeiuri pentru arest într-un mod abstract și plin de stereotipuri, fără a oferi niciun motiv pentru care au considerat aceste temeiuri relevante pentru cazurile reclamanților. De asemenea, aceștia nu au menționat niciun fapt specific cazului care să fie relevant pentru aceste temeiuri și nu le-au justificat cu motive relevante și suficiente (a se vedea Farhad Aliyev împotriva Azerbaidjanului, nr. 37138/06, §§ 191 94, 9 noiembrie 2010; Muradverdiyev împotriva Azerbaidjanului, nr. 16966/06, §§ 87-91, 9 decembrie 2010; și Zayidov împotriva Azerbaidjanului, nr. 11948/08, §§ 64-68, 20 februarie 2014). Curtea consideră frapant faptul că instanțele naționale s-au bazat pe modul de viață al primului reclamant și pe legăturile cu statele străine ca temei pentru arestul său continuu, fără a oferi nicio explicație sau informație în sprijinul raționamentului acestora (a se vedea paragrafele 20 și 22 de mai sus).
59. Curtea menționează că instanțele naționale au citat, de asemenea, temeiuri irelevante atunci când au prelungit arestul preventiv al reclamanților. În special, au declarat că este nevoie de mai mult timp pentru finalizarea anchetei (a se vedea punctele 20, 23, 26 și 33 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea reiterează faptul că, în temeiul articolului 5 § 3, motive precum necesitatea implementării unor măsuri de anchetă suplimentare sau faptul că procedurile nu au fost încă finalizate nu corespund niciunui motiv acceptabil pentru arestul unei persoane pe durata procesului. (a se vedea Allahverdiyev împotriva Azerbaidjanului, nr. 49192/08, § 60, 6 martie 2014 și Mammadov și alții împotriva Azerbaidjanului, nr. 35432/07, § 99, 21 februarie 2019).
60. De asemenea, Curtea nu poate trece cu vederea faptul că instanțele naționale au ignorat complet vârsta celui de-al doilea reclamant în deciziile de prelungire a arestării sale preventive. În acest sens, Curtea constată că arestarea preventivă a celui de-al doilea reclamant, ca minor, ar fi trebuit considerată drept o măsură de ultimă instanță și să aibă loc pentru cea mai scurtă perioadă de timp adecvată, în conformitate cu obligațiile internaționale ale Azerbaidjanului (a se vedea paragrafele 48-50 de mai sus) și articolul 434.2 din CCRP (a se vedea paragraful 45 de mai sus). Cu toate acestea, instanțele naționale nici măcar nu au încercat să elaboreze în deciziile lor motivul pentru care ar fi trebuit luată această măsură excepțională cu privire la al doilea reclamant (comparați Nart împotriva Turciei, nr. 20817/04, § 33, 6 mai 2008; Korneykova împotriva Ucrainei, nr. 39884/05, § 46, 19 ianuarie 2012; și Mahmut Öz împotriva Turciei, nr. 6840/08, § 36, 3 iulie 2012).
61. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea concluzionează că, utilizând o formulă standard și pur și simplu enumerând motivele arestului fără a aborda faptele specifice ale cazurilor reclamanților și invocând motive irelevante, autoritățile nu au oferit motive „relevante” și „suficiente” pentru a justifica necesitatea prelungirii arestului preventiv al reclamanților.
62. În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. (…)
2. Aprecierea Curții
67. Curtea va examina plângerea reclamanților în contextul principiilor generale relevante stabilite de către Marea Cameră în hotărârile sale în cazul Merabishvili împotriva Georgiei ([GC], nr. 72508/13, §§ 287-317, 28 Noiembrie 2017) și Navalnyy împotriva Rusiei ([GC], nr. 29580/12 și 4 altele, §§ 164 165, 15 noiembrie 2018), precum și în contextul concluziilor Marii Camere în hotărârea din cazul Selahattin Demirtaș împotriva Turciei (nr. 2) ([GC], nr. 14305/17, §§ 425, 429 și 436, 22 decembrie 2020).
68. Curtea consideră la început că, în prezenta cerere, plângerea făcută în temeiul articolului 18 constituie un aspect fundamental al cauzei, care nu a fost abordat mai sus în legătură cu articolul 5 § 3 și merită o examinare separată.
69. În plus, Curtea observă că circumstanțele prezentei cauze și plângerea ridicată în temeiul articolului 18 din Convenție de către reclamanți sunt similare cu cele deja examinate de Curte în cazul lui Rashad Hasanov și alții (în care Curtea a constatat o încălcare a Articolul 18 al Convenției, coroborat cu articolul 5). În special, reclamanții din acest caz și cei patru reclamanți din cazul Rashad Hasanov și alții au fost arestați și reținuți în principal pe baza acelorași acuzații penale și ulterior au fost urmăriți și condamnați în cadrul aceleiași proceduri penale (a se vedea Rashad Hasanov și alții , citată mai sus, §§ 5-12 și §§ 65-66).
70. Cu toate acestea, spre deosebire de cazul Rashad Hasanov și alții, în prezenta cauză Curtea nu a fost solicitată să examineze dacă reclamanții au fost privați de libertate în absența unei „suspiciuni rezonabile” a faptului că au comis o infracțiune, deoarece reclamanții nu au făcut apel la deciziile inițiale care îi privau de libertate (a se vedea paragrafele 9 și 13 de mai sus) și nu au ridicat această plângere în apelurile lor împotriva prelungirii arestului preventiv și, prin urmare, nu au epuizat căile de atac interne în acest sens. Prin urmare, cazul de față ar trebui să se distingă de cazurile în care dreptul sau libertatea unui reclamant a fost restricționată într-un scop care nu a fost prevăzut de convenție; în aceste cazuri nu a apărut nicio problemă cu privire la o potențială pluralitate de scopuri (comparați, de exemplu, Rashad Hasanov și alții , citat mai sus, § 119; Aliyev împotriva Azerbaidjanului, nr. 68762/14 și 71200/14, § 206, 20 Septembrie 2018; și Navalnyy, citat mai sus, § 166). În cazul de față, Curtea trebuie să se ocupe de problema pluralității scopurilor în examinarea plângerii reclamanților în temeiul articolului 18 din Convenție. Astfel, Curtea va examina dacă deciziile autorităților interne de a ține reclamanții în arest preventiv au urmărit și un scop ulterior și, dacă este cazul, dacă acest scop ulterior a fost scopul predominant al restricției dreptului reclamanților la libertate (comparați Merabishvili, citat mai sus, §§ 318 54).
71. În ceea ce privește întrebarea dacă arestul preventiv continuu al reclamanților urmărea un scop ulterior, Curtea a constatat deja în cazul lui Rashad Hasanov și alții (citat mai sus, §§ 122 24) că declarația publică comună din 8 martie 2013 emisă de Procuratura Generală și MNS a vizat în mod clar NIDA și membrii acesteia, afirmând că „încercările ilegale de a submina stabilitatea social-politică creată în țară au fost făcute recent de unele forțe distructive radicale”. De asemenea, din declarația menționată mai sus reiese că încă de la începutul procesului penal, în cadrul căruia reclamanții au fost ținuți în arest preventiv, autoritățile de aplicare a legii au încercat să facă legătura între presupusa deținere a substanțelor narcotice și cocktail-urilor Molotov de către reclamanți cu calitatea lor de membri NIDA afirmând, fără nicio rezervă, că „de la mijlocul anului 2012 toți cei trei indivizi, fiind dependenți de substanțe narcotice și devenind membri ai NIDA prin intermediul internetului, participaseră activ la o serie de activități ilegale ale organizației” (a se vedea paragraful 14 de mai sus), (a se vedea Rashad Hasanov și alții , citat mai sus, § 122).
72. În plus, Curtea a considerat că organele de urmărire penală intenționau să demonstreze că NIDA și membrii săi erau „forțe distructive” și că reprezentau o organizație care desfășura „o serie de activități ilegale”, bazându-se exclusiv pe faptul că substanțele narcotice și cocktail-urile Molotov ar fi fost găsite în apartamentele membrilor NIDA (ibid., § 123).
73. Curtea consideră, de asemenea, că instituirea procedurilor penale împotriva reclamanților de către organele de urmărire penală și arestul preventiv ulterior al acestora au fost folosite de autoritățile interne pentru a împiedica organizarea unor noi proteste împotriva guvernului. În acest sens, Curtea acordă o importanță deosebită momentului în care au fost inițiate procedurile penale împotriva reclamanților, adică în ajunul manifestațiilor programate pentru 10 martie 2013, în urma unei serii de demonstrații împotriva guvernului în care reclamanții și alți membri ai NIDA au participat activ (comparați Mammadli împotriva Azerbaidjanului, nr. 47145/14, § 102, 19 aprilie 2018 și Ibrahimov și Mammadov împotriva Azerbaidjanului, nr. 63571/16 și alți 5, § 153, 13 februarie 2020). De asemenea, Curtea nu pierde din vedere faptul că, în declarația din 8 martie 2013, organele de urmărire penală au încercat să descrie douăzeci și opt de pliante cu fraza „democrația este căutată de urgență, tel: + 994, adresa: Azerbaidjan” (təcili demokratiya tələb olunur, tel : + 994, ünvan: Azərbaycan), găsite în apartamentul primului reclamant ca fiind material ilegal care demonstrează intenția reclamanților de a incita la violență și tulburări civile în timpul demonstrației ilegale programată pentru 10 martie 2013 (a se vedea paragraful 14 de mai sus).
74. Curtea consideră că elementele menționate mai sus sunt suficiente pentru a-i permite să concluzioneze că a existat un scop ulterior în arestul preventiv a reclamanților; și anume, își propunea să pedepsească și să reducă la tăcere membrii NIDA pentru implicarea lor activă în demonstrațiile desfășurate împotriva guvernului cu privire la moartea soldaților care serveau în armată.
75. Curtea trebuie să stabilească acum dacă scopul ulterior în cauză a fost scopul predominant al restricției dreptului reclamanților la libertate. Reiterează că exact scopul care este predominant într-un caz dat depinde de toate circumstanțele relevante. În evaluarea acestui punct, Curtea va lua în considerare natura și gradul de reprobare a pretinsului scop ulterior și va ține cont de faptul că Convenția a fost concepută pentru a menține și promova idealurile și valorile unei societăți democratice guvernate de statul de drept (a se vedea Merabishvili, citat mai sus, § 307).
76. În această privință, cazul reclamanților ar trebui privit pe fundalul arestării și detenției arbitrare a criticilor guvernamentali, a activiștilor societății civile și a apărătorilor drepturilor omului din țară. Curtea subliniază că, în cazul lui Aliyev (citat mai sus, § 223), a constatat că hotărârile sale dintr-o serie de cauze similare reflectă un model de arestare și detenție arbitrară a criticilor guvernamentali, a activiștilor societății civile și a apărătorilor drepturilor omului prin urmărirea penală derulată în scop de represalii și utilizarea abuzivă a legii penale cu încălcarea articolului 18. Curtea a reafirmat această constatare în hotărârile sale recente referitoare la arestarea și reținerea activiștilor societății civile, inclusiv a membrilor NIDA (a se vedea Natig Jafarov împotriva Azerbaidjanului, nr. 64581/16 , §§ 64-70, 7 noiembrie 2019; Ibrahimov și Mammadov, citat mai sus, §§ 151-58; și Khadija Ismayilova împotriva Azerbaidjanului (nr. 2), nr. 30778/15, §§ 113-20, 27 februarie 2020) și consideră că situația reclamanților în acest caz reflectă acest model.
77. Curtea mai menționează că autoritățile aparent au acordat cea mai mare importanță acțiunilor lor care vizează NIDA ca organizație și administrației acesteia. Prin urmare, se pare că instituirea procedurilor penale împotriva reclamanților și arestul preventiv ulterior al acestora au fost utilizate de autoritățile interne pentru a împiedica organizarea unor noi proteste împotriva guvernului cu privire la decesul soldaților care servesc în armată (a se vedea paragraful 73 de mai sus) și , de asemenea, pentru a paraliza activitățile NIDA prin arestarea și reținerea ulterioară a patru membri ai consiliului de administrație al NIDA în martie și aprilie 2013. Curtea a constatat deja că arestarea și reținerea lor a încălcat articolul 5 § 1 din Convenție și articolul 18 din Convenție coroborat cu articolul 5 (a se vedea Rashad Hasanov și alții , citată mai sus, §§ 108 și 127). Toate cele menționate anterior indică o predominanță a scopului ulterior urmărit de autorități în cazul reclamanților.
78. Acest lucru este observat și în modul în care instanțele naționale au gestionat extinderea arestului preventiv al reclamanților. În special, instanțele naționale nu au omis doar să ofere motive „relevante” și „suficiente” pentru a justifica necesitatea prelungirii arestului preventiv al reclamanților, ci au ignorat complet vârsta celui de-al doilea reclamant – un element major care, dacă ar fi fost luat în considerare, ar fi rezultat probabil eliberarea sa rapidă din arestul preventiv (a se vedea paragraful 60 de mai sus).
79. Având în vedere toate circumstanțele cazului, Curtea este convinsă că scopul ulterior al restricționării libertății reclamanților care a dus la arestul preventiv continuu al acestora a constituit scopul predominant, care a fost să pedepsească și să reducă la tăcere membrii NIDA pentru implicarea lor activă în demonstrațiile desfășurate împotriva guvernului cu privire la moartea soldaților care serveau în armată.
80. În consecință, a existat o încălcare a articolului 18 din convenție coroborat cu articolul 5 § 3.
